Întrebări şi răspunsuri

Î: Cum este Dumnezeu dragoste, când îngăduie toate nenorocirile din lume?
De ce îngăduie El suferinţa?

R: Înainte de căderea în păcat nu a existat nici moarte, nici suferinţă, nici durere sau altceva din ceea ce ne provoacă astăzi aşa de multe probleme. Dumnezeu a creat totul în aşa fel încât omul să poată trăi în condiţii ideale. Alegând liber, omul a mers pe căile Lui proprii, care l-au îndepărtat de Dumnezeu. De ce ne-a dat Dumnezeu o aşa întinsă rază de libertate, nu putem explica.
Constatăm însă că cine se depărtează de Dumnezeu ajunge în nenorocire. Această experienţă amară o facem până în ziua de azi. Unii oameni sunt înclinaţi să arunce vina asupra lui Dumnezeu. Dar trebuie să ne gândim că nu Dumnezeu, ci omul este cauza. Dacă noaptea pe autostradă stingem farurile şi producem un accident, nu putem da vina pe constructorul maşinii. El a echipat din construcţie maşina cu faruri; dacă le stingem de bunăvoie, e numai treaba noastră. „Dumnezeu este lumină", şi dacă noi ne ducem în întuneric departe de El, nu avem voie să ne plângem de Creator, care ne-a creat totuşi ca să stăm în prezenţa Sa. Dumnezeu este şi rămâne un Dumnezeu al dragostei, căci a făcut ceva de neînchipuit: El Şi-a dat pe propriul Fiu ca să ne răscumpere din starea noastră de care ne-am făcut singuri vinovaţi.

Isus spune despre Sine în Ioan 15:13: „Nimeni nu are dragoste mai mare decât aceasta, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi". Există vreo dragoste mai mare? Niciodată nu s-a realizat pentru om ceva mai măreţ decât fapta de pe Golgota: crucea este astfel punctul culminant al dragostei divine.
Toţi trăim – fie că suntem credincioşi, fie că nu – în creaţia căzută, în care suferinţa este o parte componentă generală în toate formele ei binecunoscute nouă.
De neexplicat rămâne pentru noi suferinţa individuală. De ce îi merge unuia bine, iar altul este lovit greu de nevoi şi boală grea? Adesea, credinciosul trebuie să sufere chiar mai mult ca ateul, după cum constată psalmistul: „Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi. Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime. N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni" (Psalmii 73:3-5).
Dar el găseşte şi încadrarea corectă a nevoilor lui individuale, pe care nu le vede ca o pedeapsă pentru propriul păcat. El nu cârteşte împotriva lui Dumnezeu, ci se prinde tare de El: „însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău. Apoi mă vei primi în slavă... Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi totdeauna Stânca inimii mele şi partea mea de moştenire" (Psalmul 73:23-24,26).